Made in China

Am avut o vizită de vre-o 10 zile in China, juma din ele cu treabă cam la 100 km de Beijing, şi restul tot cu treaba dar mai personale prin Beijing şi împrejurimi. Printre distracţii am avut pachetul standard: Zidul, Piaţa Tian'anmen, Oraşul Interzis, Stadionul Olimpic şi câteva locuri istorice mai mărunte, despre care au fost scrise multe, aşa ca nu mă repet. În mod succint o să redau câteva momente-observaţii, mai mult sau mai puţin economico-financiare, care mi-au atras atenţia.


Limba

De facto engleza vorbesc foarte puţini, dacă punem la o parte aeroportul. În afara capitalei fără traducător nu poţi să te descurci. Pe de altă parte organizatorii evenimentului vorbeau engleza cu mult peste aşteptările mele. Unicul loc unde toţi vorbeau o engleză bine pusă la punct a fost hotelul din Beijing. În restaurantele de pe strada centrala câţiva chelneri mai rupeau ceva engleză, pană luau comanda, apoi descurcate cum poţi, inclusiv cu nota de plată care efectiv era greşită de fiecare dată (cauza fiind evidentă). Mai există o grupa de vorbitori de engleză, care sunt “lucrătorii” străzii. De regulă undeva pe vre-o stradă centrală, se aproprie şi pornesc vorba standard “Hi, where are you from, how do you like China, what did you visit here ….” ca până la urma sa-ti propună ceva să cumperi (din galeria de arta de peste drum, o excursie mai diferită, o cină de la restaurantul de după colţ, etc). Frustrările limbii le-am savurat in acelea câteva ore dimineaţa şi seara când eram fără traducător. La sigur ne descurcam în Beijing şi fără traducător, doar că pierdeam cu mult mai mult timp şi eventual bani. Apropo, la acest capitol Moldova este la mulţi zeci de ani în spate. După cum ştim cu toţii, chiar dacă şi vorbeşti 3 limbi, in Moldova oricum îţi trage ţeapa la nota de plată, fie direct sau indirect (de exemplu cu preţ la o sticla de apa de 5 ori mai mare ca la o cafea). De limba nici nu mai spun, cu toate că avem probabil unii dintre ce-i mai şcoliţi chelneri (mă refer la diplome nu şi la cunoştinţe).


Traficul şi drumurile

Majoritatea chinezilor localnici sunt mândri că sunt mulţi, şi deseori auzi întrebarea “Nu cum, aşa că multă lume ii pe strada? Aşa ca-i trafic?”. Aaaaaaa, dacă cinstit, eu nu mi-am făcut aşa impresii. Da lume pe stradă, dar aparent în locurile aglomerate nu era mai dens decât, să zicem, in Manhattan, sau Downtown Chicago sau San Francisco. Aşa, prin centrul capitalei cam ceva similar cu Chişinău. Trafic de maşini? Clar una, ei nu ştiu ce-i trafic real, trafic în care toate cinci benzi de autostradă devin efectiv o parcare mare pentru câteva ore, de exemplu cum se întâmplă in Los Angeles sau NYC. Cert una, mişcarea browniană care ei o numesc trafic este creată de lipsa de cultură şi deprinderi de a merge cu maşina şi de a respecta regulile de circulaţie. Dacă credeţi că in Chişinău sau Bucureşti se merge prost, apoi in China se merge cu mult mai prost. Senzaţia generală că semafoarele există pentru extratereştri – pietonii traversează pe diagonală, bicicliştii (care-s mulţi!) merg printre maşini şi contra sens, marcarea drumurilor a fost făcută pentru a trece comisia olimpică, se parchează oriunde, important, ca şi în Moldova, să deţii vre-un cartonaş mai şmecher şi mai roşu.
Drumurile, în buna parte, sunt bune, chiar excelente. Toate deplasările le-am făcut cu autocarul. Autostrăzile îmi creau senzaţia că mă aflu undeva prin Nebrasca sau Iowa, doar că erau cu plată şi costau, apropo, mai scump decât in SUA. Calitatea drumurilor mai degrabă este un spillover efect de la jocurile olimpice, cu toate că continuau să construiască magistrale auto moderne şi in fundul ţării.


The economy is blooming ...

Desigur se vede cu ochiul liber că au exces de bani şi că economia merge(a?) in sus. Construcţii şi renovări de clădiri la fiecare pas. Forţă de munca ieftină, enorm de multe lucruri se fac manual cu eficienţă lângă zero. Oraşul se mătură cu măna, la parcare tichetele se dau de gardian, în interiorul parcării încă vre-o câţiva angajaţi îţi arată unde să parchezi, la ieşire o alta persoană strânge banii. Lux de care nu prea am văzut in state, de exemplu. La şantierele de construcţii muncitorii stau câte zece pe un metru pătrat. Fiecare local public este păzit de santinelă, la fiecare ogradă (complex de câteva clădiri) stă pază 24 de ore. Cât va dura aceasta probabil că nimeni nu ştie. În cel mai bun caz piaţa îşi va face treaba, şi neeficienţa va dispărea, dar probabil mai greu într-o ţară cu regim semi-dictatorial şi economie semi-centralizată. Apropo, pe unicul post de TV în care se vorbea Engelza, pe lângă bullshit-ul despre marele realizări ale partidului, în mod insistent se transmitea mesajul “pentru a salva economia tării noastre, care a fost bazată pe exporturi, este necesar să consumăm la moment cât mai multe bunuri, deoarece exportul scade drastic”. Pe bune, aveam senzaţia că nici nu am ieşit din state “we have to consume more and boost up the economy”. În paralel Bloomberg si CNN explicau academic aceste lucruri banale, băgând cifre angro.
În general nu-i ieftin, pornind de la mâncare şi terminând cu taxa de intrare la muzee. Divergenţa de paturi sociale este enormă. Clasă medie practic nu există. Toată propaganda comunistă şi tot BS-ul respectiv demult este dat uitării. Este o ţară cu regim dictatorial şi cu înclinaţii capitaliste.


The economy is blooming, BUT ...

După câteva zile de uh şi ah pe cât de multe construcţii moderne există şi cum totul înfloreşte începi să observi şi cealaltă parte a monedei, graţie faptului că nu tot timpul am fost ghidat. Chiar în spatele străzilor centrale mai există încă multe, multe hutonguri – străzi mici, înguste, aglomerate cu bojdeuci organizate în grupuri, în care trăiesc sute de locatori (zeci pe metru pătrat, efectiv). O mizerie totală, fără nici o normă sanitară. Ar fi vorba că nu le-au demolat pentru a păstra spiritul clasic al anilor 50. Cel puţin asta este varianta oficială, spusă turiştilor. Realitate este că astfel de hutonguri încă predomină Beijingul. Am avut ocazia să ajung departe de centru (inelul 5 şi 6), şi peisajul era similar: strada centrală frumuşel amenajată, vopsită, drumuri desenate, dar un bloc in vale te scufundai in secolul XVII. Credeam ca SUA este ţara contrastelor, unde mii de vagabonzi pot sta liniştit întinşi la 10 metri de case cu valoare de milioane de dolari, dar nu, contrastele Chinei mi-au depăşit imaginaţia. Cu alte cuvinte, mai au încă multe de demolat.





Mâncarea ... ah mâncarea chinezească

Da, admit, in SUA mergeam în China Town în mod special, ca să-mi potolesc pofta de mâncare chinezească sau să gust ceva mai exotic. Desigur în China problema aceasta dispare, mai exact ea apare şi devine permanentă. De trei ori pe zi acelaşi tip de mâncare a fost prea mult. Cum spunea un coleg “returning back home (in SUA), it will be strange to have in the morning a bowl of cereals”. Important să nu-ti pui prea multe întrebări: ce mănânc? cum a fost pregătit? Criza apare când din întâmplare tragi cu coada ochiului la bucătărie, sau in spatele restaurantului în afara programului de lucru.


Totul este Made in China

La direct, şi la figurat. Impresia că totul este făcut foarte superficial. De la trotuarul pus acum câteva luni, care deja este dezbătut, până la muzeele care pretind să reflecte cultura antică chinezească. Ar fi avut ei cultura, acum N secole, dar la moment nu mai prinzi faza unde-i nou si unde-i vechi. Se construieşte totul peste noapte, şi imediat se da de vechi. În cel mai bun caz undeva mărunt va fi scris ca sunt reproduceri. Ei, dar cum ei nu prea păstrători, şi grijulii, peste 10-20 ani şi astea construite azi vor arata suficient de antic şi atunci şi inscripţia măruntă va fi aruncată.

A fost o distracţie plăcută. Cel puţin o dată merită de ajuns pe acolo.